În martie 2021, Primăria Constanța ne promitea solemn că „accesul către plaja Modern se va realiza în deplină siguranță”. Patru ani mai târziu, singura siguranță pe care o vedem e că nimic nu s-a schimbat. Avem scări aproape renovate, dar fără rampă. Avem balustrade, dar niciun sistem decent de acces pentru cărucioare sau persoane cu dizabilități.
Ce fel de „modernizare” e aceea care exclude exact oamenii care au cea mai mare nevoie de acces?
Zilele trecute, am văzut o familie urcând chinuitor acele scări. Tatăl ducea în brațe căruciorul în care se afla băiatul cu dizabilități. Mama, transpirată, încordată, urca cu fetița cea mică, cărând căruțul ei de parcă trăgea o povară simbolică – greutatea unui oraș întreg care le întoarce spatele. Fetița se străduia să urce singură treptele, în timp ce părinții încercau să rămână calmi, demni, întregi.
Ce neputință te cuprinde când vezi asta? Ce furie? Ce rușine? Ce fel de oraș suntem, când ne batem joc exact de cei care au cea mai mare nevoie de noi?
În martie 2021, Primăria Constanța ne promitea în termeni fermi: „Accesul către plaja Modern se va realiza în deplină siguranță.”
Patru ani mai târziu, această „siguranță” înseamnă să cari copilul în brațe pe sute de trepte, să-ți forțezi coloana vertebrală și limitele nervoase doar pentru o zi la plajă. Am ajuns să considerăm accesul un privilegiu. Iar o rampă – un vis utopic.
Modernizarea scărilor s-a făcut, tehnic vorbind. S-au băgat bani, s-a semnat procesul verbal de recepție, s-au bifat obiective. Dar ceea ce s-a construit e doar o fațadă, o aparență de progres care, în realitate, ignoră total funcționalitatea de bază: să fie accesibilă tuturor.
Suntem, din nou, în paradigma românească a proiectului făcut ca să fie „făcut”. Nu pentru oameni. Nu cu viziune. Nu cu empatie. Doar pentru poză, pentru raport, pentru bifă.
Ce turist străin va reveni într-un oraș în care mamele își cară copiii în căruț pe trepte abrupte? Ce spune despre noi o administrație care închide ochii la această batjocură zilnică?
Și, mai grav, ce spune despre noi, ca societate, faptul că am ajuns să acceptăm astfel de situații ca „normale”? Constanța a ratat din nou ocazia de a arăta că îi pasă. Nu doar de turiști, ci de propriii cetățeni. Cei vulnerabili, cei tăcuți, cei pe care nu-i vezi în ședințele de partid, dar care îți susțin, prin taxele lor, fiecare metru de treaptă turnată „modern”.
Și să fim clari: aici nu vorbim despre un moft. Nu cerem fântâni muzicale. Cerem acces elementar pentru părinți cu copii, pentru persoane în vârstă, pentru oameni în scaun rulant. Cerem empatie minimă. Cerem decență. Cerem o rampă.
Este 2025 și încă nu știm, la nivel de administrație, că incluziunea nu este un moft. Este o obligație morală.
De ani de zile construim fără cap, bifăm proiecte pe hârtie, ne lăudăm cu „modernizări” care ignoră exact esența unei societăți decente: grija față de cei vulnerabili.
Ne e plin orașul de promisiuni sterile și investiții fără noimă. Ne înecăm în comunicate, dar realitatea arată destul de crud: dacă nu ești tânăr, sănătos și capabil să urci 300 de trepte cu un copil în brațe, Constanța nu e pentru tine.
Și poate că ar fi timpul să ne întrebăm: cât de jos am ajuns dacă o simplă rampă a devenit imposibil de realizat? Nu ne trebuie scuze. Nu ne mai trebuie conferințe. Ne trebuie fapte. Și o rampă. Atât.
Până atunci, plaja „Modern” rămâne simbolul perfect al unui oraș care se vrea turistic, dar nu știe nici măcar să coboare civilizat spre mare.